Pensiunea Retezat

Legende locale


Retezatul este muntele de legendă al Transilvaniei. Istoria numelui acestui vârf emblematic, care dă denumirea întregului masiv (vechea denumire a întregului masiv era Munţii Codrilor), este strâns legată de aceste legende în care se pomeneşte de lupta dintre Alb-Împărat şi balaurul (zmeul, căpcăunul), care-şi avea tărâmul în această zonă.

Conform tradiţiilor străvechi de peste 2000 de ani, undeva pe meleagurile Munţilor Carpaţi îşi înalţă fruntea către cer muntele sfânt al dacilor, KOGAION. Acolo, spun legendele, se află lacurile uriaşilor, asemeni unor ochi care privesc universul. Fiecare lac are un propriul specific şi este plin de surprize, nişte antropode ciudate şi diafane în lumina lanternelor subacvatice sălăşluiesc în adâncurile lor.

Lacul Bucura este locul unde haiducii din Banat, Transilvania şi Oltenia se întâlneau pentru a-şi împărţi comorile, despre care se zice că zac şi acum pe fundul lacului. Tot aici, strămoşii noştri făceau nedei, încă din secolul XVI. Nedeile mari de la Bucura se ţineau în anii bisecţi şi durau 3 zile. Se zice că la ea participa un număr foarte mare de localnici care se încingeau într-o horă ce înconjura lacul. Nedeia începea pe 22 iunie iar a doua zi, hora se învârtea în permanenţă, toată ziua, până când soarele apunea spre Munţii Ţarcu, iar umbra de pe lac urca încet spre Vârful Peleaga. O altă legendă a munţilor Retezat pomeneşte despre o domniţă, Rusca, ea fiind fiica căpcăunului, ce a primit moştenire de la tatăl său munţii Rusca. Invidioasă pe fratele său care a primit munţi mai frumoşi, a aruncat cu un plug după el, nimerind şi retezând vârful muntelui.

 

Degetele căpcăunului

Una dintre legendele acestor locuri le place în mod deosebit ciobanilor care urcă aici cu oile. Ei spun că lacurile au apărut în urma unei lupte ca-n poveşti. Conform legendei, în timpuri străvechi, munţii erau stăpâniţi de un căpcăun care, periodic, dădea năvală prin gospodăriile oamenilor din Ţara Haţegului pentru a le fura recoltele şi vitele. Mulţi feciori şi-au pierdut viaţa încercând să-l oprească, rămânând astfel multe familii îndurerate. Într-o zi însă, un voinic a reuşit să-l răpună pe căpcăun. Ca să fie sigur că acesta nu supravieţuieşte, i-a tăiat capul. În acel moment, căpcăunul s-a prefăcut într-o piatră mare „fără cap“ (Retezatul), iar mâna stângă i-a căzut printre munţi şi s-a prefăcut în apă. Podul palmei sale s-a transformat în lacul Bucura, iar degetele în lacurile Slăvei, Lia, Ana, Viorica şi Zănoaga.

 

Legenda lui Iovan Iorgovan (Emilian Iliescu - Peste Retezat, la Herculane - 1957)

”Împaraţea pe atunci, prin Ţara Haţegului, Alb-Împarat, care îşi avea scaunul domniei nu mult departe de Sălaş; ai văzut cetatea de la Mălăeşti; bună-mea spunea că acolo ar fi fost tronul împaraţiei.

Şi avea Alb-Împărat o mândreţe de fată, frumoasă ca o cadră. Era aşa de frumoasă domniţa, că i se dusese vestea peste nouă mări si nouă ţări... Bune ar fi fost toate la curte dacă, prin ţinuturile împaraţiei, n-ar fi vieţuit o dihanie cum n-o mai văzut pâna atunci niciun pământean. Era dihania asta un zmeu năpraznic care numai de blestemăţii se ţinea câtu-i ziulica de mare. Ba si noaptea n-avea hodină, că aşa sunt zmeii, mai mult în negura isi fac de cap. La fiecare conac al zilei şi la miez de noapte, înghiţea, bala - către sfârsitul prânzului si apoi la terminarea cinei - si câte o codană de fată... O pus atuncea împaratul straja împătrită pe lânga domniţă, că înfricoşată teamă i se mai făcuse ca să nu-i piarda şi lui, balaurul, fata... Şi pentru ca străjile să vada bine, iar muntele să nu le mai steie pavăză în faţa ochilor atunci când jivina ar fi chitit să mai pornească de dincolo de creste - o luat împăratul paloşul, scula cea năzdrăvană moştenită de la tătâne-su, Roş-Împărat. O prins el paloşul cu amândoua mâinile, l-o învârtit aprig pe mai sus de cap si, izbind năpraznic, o retezat împăratul momâia vârfului. De-atunce îi zice muntelui Retezatu, de când l-o scurtat cu sabia Alb-Împarat. Văzând procletul de zmeu ca nu mai este de trait prin partea aceea de moşie, o fugit în Ţară...

În calea lui spre Ţară, şi-o făcut bidihania culcuş pe Peleaga, unde o înghiţit hulpav turma sărăcuţă de capre a unui nevoiaş de român. Proptit apoi avan în coadă, şi-o făcut balaurul vânt pâna în Soarbele, bântuind totul în calea lui. Acolo, pe Soarbele, a sorbit şarpele o cireada de vite, cu bouarii ei cu tot... Aflând voinicul de Iovan al Iorgovanului din Novaci de scârba oamenilor, o purces de istov ca să răpuna nagoda de hiară. Şi-o tocmit bine arcul şi suliţa, şi-o potcovit bidiviul cu potcoave de argint bătute în caiele de aur, i-o dat o baniţă cu jeratic şi-o pornit apoi în munte, mai sus de Tismana, ca să dea ochi cu balaurul... L-o fost gasit dormind pe Oslita. Şi o purces atuncea voinicul la luptă cu jivina, dar nu chiar de-a pieptul. Întâi şi mai întâi o scobit Iovan-Iorgovan o gropana larga şi în afund, de-o încăput el în gropană de-a călarea. De acolo, din găvan - de la scuteala, ca să nu-l răpună zmeul când o fluiera năbădăios din coadă - o slobozit fat-frumosul nostru, pe rând, sageţile din struna întinsă a arcului.Şi fitece săgeată s-o infipt în câte un ochi al jivinei, pâna ce-o terminat Iovan toate săgeţile. Dar un ochi tot i-o rămas balaurului, căci voinicului i-o lipsit o săgeată din tolbă. De mare aliman s-o zvârcolit năpraznic bala, o încopciat muntele cu coada şi s-o zvârlit departe, pâna hăt pe Borascu, - unde - ca să-şi ostoiasca aleanul şi să-şi mai aline durerea - o borât si capre si cireadă şi bouari şi tot ce hulpise nesăţiosul. În zborul ager al armăsarului, şuierând voios din frunză, o ajuns Iovan mai dincolo de Albele, unde se oploşise bala tămăduită de pacostea rănilor. Dar ochii îi avea însutiţi căci - în locul fiecaruia dintre cei săgetaţi de Iovan şi din sămânţa celui rămas teafar - îi crescusera jivinei câte zece ochi bulbucaţi cât cepele de mari. Şi pe nări vărsa bala foc şi pară, de părea o alta-aia, gadină cum nu mai vazuse voinicul vreodata... S-o gândit atunci Iorgovanul că este de mare nevoie ca să-şi încerce paloşul înainte de a intra în luptă... Când - izbind mai avan în piatra Stanuletilor - o cercat Iovan tăria paloşului, stânca s-o crăpat, din creştet şi pâna-n poale. Pasamite de atunci îi zice steiului Piatra lui Iorgovan. Înfricosata peste poate, a luat-o jivina la goana - dincolo de munte - cătând să-şi piardă urma în braniştea de copaci. Dar Iovan nu-i da pas că, tot pe unde o apropia, îi şi ciuntea câte un cap; dar de răpus, n-o putut-o răpune cu totul, că avea bala puzderie de capete şi - când s-o văzut la ananghie - zmeul o dat bir cu fugiţii. Când i-o retezat novăceanul două capete, s-o huruit gadina - devale, pe o viroagă - şi s-o pitit pe sub steiurile de piatră... De-a surda i-o fost însă jivinei şiretenia căci Iovan ţinea pasul mereu în urma ei. Şi cum o simţit hiara ca voinicul împuţinează calea, o luat-o vârtej la goană, mai departe... Prin dreptul Oslei Românesti - acolo unde Naiba coboara din munte - s-o strâns zmeul între ciucevele Cernei de nu mai putea iesi la liman, nici înainte şi nici îndărăt, că tare mai erau strâmţi munţii pe aici. Iar novăceanul şi-o proptit aşa de avan armăsarul în copite, că - şi amu, în zilele nostre - i se văd potcoavele, ca zugravite şi cioplite în piatră, sus pe steiuri. Şi de acolo, bine cumpănit pe cal, o şuierat Iovan cumplit din palos şi o purces de istov sa tot reteze din capetele balaurului. Când o ramas bala numai cu un cap, încrâncenată de nesuferita durere, o răcnit năpraznic, s-o zmucit cu mare mânie din strânsoarea muntelui şi o fugit de auia valea. Dar urma trupului i-o rămas tipar între steiuri, că şi acum se vede cât de mare era şarpele... Şi o fugit şarpele să scape de urgie, ascunzându-se la Mehadia în scorburi de munte. Şi de acolo - din sângele lui scârnav, care bolboroseşte în toate gâtlejurile retezate de paloşul novăceanului - se face o balta puturoasă în mâzga căreia creşte musca golumbacă, de strica vitele oamenilor mai rau decât balaurul. Mai apoi o încercat el, voinicul, sa afle iarăşi urma hiarei, dar de-a surda i-o fost truda.”

 

Legenda lui Neag haiducul

Despre satul Câmpu lui Neag, o legendă spune că ar fi fost întemeiat de un haiduc celebru, pe nume Neagu, care s-a ascuns de turci în munţi. Până la începutul anilor 80 cei aproape 600 de oameni din Câmpul lui Neag îşi duceau viaţa aproape la fel cum începuse ea prin secolul XV, când legenda spune că Neag, un grof plecat de la Baru Mare sus în munţi, pentru a putea trăi liniştit cu amanta lui cu care şi-a întemeiat o a doua familie, în jurul căreia a creat şi o ceată de haiduci. Pământul mănos îi transformase deja demult pe urmaşii haiducilor în agricultori pricepuţi şi în crescători de animale. În plus, mulţi dintre ei mai câştigau un ban şi muncind în minele de cărbune din apropiere. Foamea de cărbune a fost fatală pentru localitate şi chiar şi pentru o parte dintre săteni.

El ar fi marcat vatra viitorului sat, înfigând în pământ o piatră (un monolit) de vreo doi metri lungime, care avea încrustată în ea două filoane de cuarţ alb, dispuse în formă de cruce. Cert este faptul că, în 1850, preotul din sat, Constantin Stanci, a găsit această piatră căzută pe malul Jiului, a luat-o cu o sanie trasă de boi şi a plasat-o în curtea casei sale, care din 1890 şi până în 1936 a fost şi şcoală sătească.

Astăzi, piatra se află la intrarea în satul Câmpu lui Neag. Lângă această piatră tronează busturile lui Traian şi Decebal. Un eveniment de seamă al secolului al XVII -lea a fost trecerea lui Matei Basarab prin Uricani (1631), împreuna cu alţi boieri şi cu oastea sa, strânsă de prin Ţara Haţegului. În pribegia lor prin Ardeal au intrat, prin pasul Vulcan, şi în Uricani.

 

Legenda comorilor haiduceşti

Una dintre legendele Retezatului, în care se pomeneşte despre lacul Bucura, este legată de comori. Potrivit legendei, lacul Bucura este locul unde haiducii din Banat, Transilvania şi Oltenia se întâlneau pentru a-şi împărţi comorile. Pe urmele haiducilor se afla potera, aşa că, pentru a nu fi prinşi cu aurul şi bijuteriile asupra lor, haiducii le aruncau în lac. Oamenii locului spun că şi astăzi, pe fundul lacului se află comori ce aşteaptă să fie scoase la lumină. Tot aici se făceau nedei încă din secolul XVI. Nedeile mari de la Bucura se ţineau în anii bisecţi şi durau 3 zile. La aceste sărbători erau atât de mulţi participanţi, încât se încingea o horă care înconjura lacul.

 

Istoria lacurilor Retezatului (Ioan Ştefănescu)

Cu mii de ani înainte, munţii Retezatului erau acoperiţi de apele mării. Frământările scoarţei pământului au ridicat frunţile Carpaţilor, cu sute şi chiar cu mii de metri deasupra oceanului care-şi retrăgea mereu apele.
Povârnişurile pe culmile Retezatului erau mult mai mari (înalte) decât azi. Zăpezi mari erau din belşug în toate anotimpurile şi, din cauza greutăţii lor, se bătătoreau şi îngheţau. Aşa au luat naştere gheţarii, care apoi au pornit încet, încet spre văi.
Aceste miscari neîntrerupte ale ghetarilor au modelat culmile rozându-le prin apasare, rotunjindu-le ca pe un blid, pravalind si darâmând stâncile retezând din vârfuri si creasta. După ce au coborât culmile ghetarii au început sa se topeasca, iar în urma lor au ramas uriase adâncituri ce au format ”paturile” ghetarilor. Acestea de forma rotunda sunt cunoscute sub denumirea de ”caldari glaciare”. Ele sunt presarate pe o suprafata destul de mare, de circa 800 km². În fundul caldarii s-a adunat apa din suvoaiele ploilor, din topirea zapezilor dar mai ales din izvoarele nevazute de sub prundisurile lacurilor. Astfel au luat nastere lacurile din muntii Retezat, lacuri pe care ciobanii si muntenii le numesc ”tauri”.
Legendele spun ca în vremuri de mult apuse traiau în munti niste uriasi cu chip de om, care puteau sta cu un picior pe vârful Papusa si cu celalalt pe vârful Pietrele. Ucideau feciorii de la poalele muntilor hranindu-se cu ei. Uriasi fiind, îsi coborau mâinile în munte facându-si ceaune adânci în piatra, gropi în care se aduna apa rece cu care-si potoleau setea dupa ospetele lor sângeroase. De atunci acele ceaune au fost numite ”căldări”. Tot legendele spun că se luau la harţă cumplită, zvârlind unii în alţii cu lespezi mari de piatră. Odată s-a iscat o mare bătălie, încăierându-se doi uriaşi care se duşmăneau, fiindcă fiecare dintre ei voia sa ajunga împarat peste ceilalti. Si când unul dintre ei s-a repezit spre celalalt , având în mâna un baltag cât coasta Slaveiului, cel atacat s-a ferit dupa vârful Peleaga iar baltagul a izbit cu putere caciula muntelui care poarta azi numele de Retezat. Caciula a zburat hat departe în Valea Pietrelor, unde se vede si azi ciobanii spunându-i Vârful Lolaii.
Obositi de lupta, au sapat cu mâinile câte un ceaun mare, unu în trupul Pelegii, iar celalalt în cel al Zănoagei. Acolo s-au strâns ape mari si adânci formând cele doua mari lacuri în masiv, lacul Pelegii (Bucura) si lacul Zanoaga. Au sorbit uriasii cu însetare de au sarit multi stropi prin împrejurimi. Din acei stropi s-a format mulţimea de tăuri presărate peste tot în masivul Retezat.

Mai spune legenda că a venit într-o zi Făt Frumos, voinicul muntilor si a pus capat domniei uriasilor. Cel din urma dusman al oamenilor a fost palit cu un palos de foc pe Vârful Cioaca Radesului. Lesul uriasului s-a prefacut într-un lac mlastinos, singurul de acest fel din Retezat, numit Taul Spurcat.